Strategia antrenamentului

   Stiinta sportului, prin "lungimea" ei, ca sa zic asa, dovedeste ca de fapt vorbim de o arta. Principiile pot fi cunoscute si arhicunoscute, si totusi talentul de a le imbina in formarea unui sportiv e ceva care scapa descrierii. Altfel, pare uman imposibil sa tii cont in fiecare moment de atatea lucruri.

   Rezumand pe cat posibil diversele lucruri de tinut minte in strategia antrenamentului, apar cu destula claritate mai multe principii de baza :

    Individualizarea :

   Nimic nu este mai individual in lumea sporturilor decat zona sporturilor de lupta. Nici macar fratii gemeni monozigoti nu au acelasi profil ca luptatori. Dar se aplica si principiul general din orice sport ca fiecare organism raspunde intr-un mod unic la solicitare. Antrenorul trebuie sa fie capabil sa sesizeze diferentele intre sportivi si sa nu forteze pe nimeni in directii care nu convin structurii sau psihologiei proprii.

    Adaptarea :

   Rezulta din principiul redundantei resurselor (fiecare organ si organismul in ansamblu au resurse de a raspunde la solicitari mai mari decat cele din cursul vietii de zi cu zi; aparitia unei solicitari duce la mobilizarea rezervelor functionale si dobandirea de capacitati mai bune de raspuns).

    Supraincarcarea :

   Decurge din cel de mai sus. Pentru a stimula capacitatea la adaptare fata de o tinta dorita antrenamentul trebuie sa solicite organismul din ce in ce mai mult.

    Progresivitatea :

   Obtinerea conditiei fizice si a celorlalte calitati sportive se face progresiv, in etape.

    Specificitatea :

   Sporturile de lupta sunt sporturi anaerobe (in care solicitarile de efort scurte si intense duc la aparitia datoriei de oxigen in muschi). Strategia de antrenament nu trebuie sa omita acest fapt si sa centreze antrenamentele pe solicitari scurte si intense. Antrenamentele de tip maraton cu solicitari lungi, pe langa pericolul supraantrenamentului, nu imbunatatesc performanta la parametri optimi.

    Variatia :

   Date fiind si complexitatea sportului, si tendinta organismului de a-si autolimita adaptarea daca solicitarea este monotona, antrenamentele trebuie sa contina o doza de variabilitate. Aceasta evita si reactiile psihologice negative (plictiseala, tendinta de a raspunde submaximal solicitarilor) si plafonarea performantei. Principiul variatiei nu trebuie confundat sau contrapus celui al adaptarii/repetitiei - daca o tehnica in sine nu este buna, numai repetitia o va imbunatati.

    Incalzire/racire :

   Orice efort de varf necesita o perioada de incalzire prealabila pentru a evita accidentarile si, la sfarsit, o perioada de lucru de intensitate redusa (revenire) care ajuta la indepartarea deseurilor metabolice (daca sportivul interupe brusc efortul la sfarsitul antrenamentului, de la starea de vasodilatatie maximala in muschii solicitati, cu flux sanguin optim, se ajunge prea repede la starea normala, si produsii toxici acumulati vor avea o rata mai mica de indepartare).

    Efecte pe termen lung :

   Varful de forma nu se poate atinge decat prin repetarea cu rabdare a solicitarilor timp de ani de zile (din majoritatea cercetarilor, rezulta ca atletii de performanta nu ajung varful de forma inainte de 7 pana la 10 ani). Impingerea limitelor prea departe, prea repede sau prea intens nu aduce efecte benefice ci dimpotriva.

    Reversibilitatea :

   Intreruperile de antrenament duc la pierderea in timp a capacitatilor dobandite, revenirea la forma de varf necesita noi solicitari graduale, pe o perioada de obicei mai lunga decat pauza. Antrenorii trebuie sa fie capabili sa conceapa rutine de antrenament de intensitate joasa destinate sa conserve forma sportivilor in perioadele din afara competitiei.

    Moderatia :

   Nu trebuie sa se uite ca un om nu este o masina. Oricat de stringent ar fi scopul propus, daca antrenamentele devin atat de solicitante incat au efecte negative asupra vietii personale a sportivului, ele pot demotiva si avea efecte contrarii celor scontate in ciuda atingerii parametrilor propusi.